*Acest articol este redactat de Dr.Irina Cristescu, medic rezident oftalmolog
În ultimele decade, s-au făcut progrese considerabile în înțelegerea dezvoltării vederii în primii ani de viață. A devenit evident că funcția vizuală include fenomene variate care apar și se maturizează la momente diferite și că sistemul vizual include arii corticale și subcorticale, fiecare cu rolul său în procesarea unor aspecte specifice ale informației vizuale. Un pas important l-a constituit dobândirea abilității de a cuantifica diferiți parametrii ai funcției vizuale, precum acuitatea, câmpul vizual sau atenția vizuală, cronologic, începând cu perioada neonatală. Totodată, tehnicile de neuroimagistică și de studiu electrofiziologic au ajutat la elucidarea corelației dintre diferite aspecte ale funcției vizuale și arii ale creierului. Studiile au evidențiat că o dezvoltare vizuală normală nu se bazează doar pe integritatea radiațiilor optice și a cortexului vizual primar, dar ci și pe integritatea lobilor frontal și temporal și a ganglionilor bazali.
În anii 70, Bronson a sugerat un model de dezvoltare al vederii umane, în care vederea nou-născutului este controlată în principal de la nivel subcortical, cortexul începând procesul de maturare la aproximativ 2 luni postnatal. Relevanța controlului subcortical a fost confirmată prin studii imagistice, care au demonstrat o abilitate normală de a fixa și urmări cu privirea la copiii cu leziuni occipitale extensive. S-a confirmat că ulterior cortexul preia controlul executiv de la zonele subcorticale și că procesează informația vizuală prin diferite căi. Fiecare dintre acestea devine operaționață la vârste postnatale distincte. În anii 80, a fost propus un model vizual, care a descris căile dorsale și ventrale, două căi corticale diferite, cu rolul de a procesa informația vizuală de un anumit tip. Calea dorsală este implicată în a localiza unde se află un obiect în spațiu, informația fiind integrată la nivelul lobului parietal. Calea ventrală și lobul temporal se ocupă de cum este un obiect, in termeni de formă, culoare și recunoaștere a fețelor. Alți autori au sugerat un alt model, bazat pe două căi, parvocelulară (responsabilă de percepția formei și culorii) și magnocelulară (responsabilă de percepția mișcării și unele aspecte ale vedere stereoscopice). Acestea se proiectează în diferite părți ale ariei vizuale primare, V1, în V4, pentru percepția culorilor, și în V5, pentru percepția mișcării. Mai recent, o versiune mai nouă a acestui model a apărut, în care sunt descrise o cale ventrală, pentru procesarea percepției, și o cale dorsală, pentru controlul acțiunilor (mișcări oculare, apucarea obiectelor).
În primele luni de viață postnatală, sistemul vizual se dezvoltă încă. De la naștere la maturitate, globul ocular își mărește de trei ori volumul de la naștere.
Vederea binoculară (posibilitatea de a percepe ca senzație unică imaginile receptate de fiecare ochi) nu este înnăscuta, este un reflex condiționat care se formează și se dezvoltă în primii patru-cinci ani de viață (în special in primele 6 luni), dintre care cei mai importanți sunt primii doi. În toată aceasta perioadă, vederea este o funcție fragilă. Orice cauză (strabism, cataracta congenitală, defecte de refracție sau altele) care conduce la o vedere monoculară sau binoculară anormală, poate fi greu de tratat dacă se intervine târziu.
La naștere, cristalinul este aproape sferic, retina nu este complet dezvoltată. Percepția vizuală este preferențială pentru obiectele necolorate, abilitatea de a fixa obiectele, monocular, este scăzută, din cauza mecanismelor subcorticale limitate de orientare.
La 2 luni este posibilă fixarea binoculară. La 3 luni, controlul cortical al mișcărilor capului/ochilor face posibilă urmărirea diferiților stimuli, începe asocierea stimulilor vizuali cu un eveniment.
La 6 luni, copilul este capabil sa examineze un obiect din mâinile lui, se formează vederea stereoscopică, adică posibilitatea de a aprecia corect distanțele și obiectele în mișcare.
Între 9 luni și 1 an, copilul fixează obiecte mici (2-3mm), imită expresii, are atenție preferențială pentru fețe, face diferența între fețele familiale și cele străine.
Până la 2 ani, este completa mielinizarea nervului optic, acuitatea vizuală este 10/10 (normală), copilul imită mișcările, iar până la 3 ani, țesutul retinian este matur.
Între 2-5 ani creierul copilului realizează procesarea senzorială ca un adult, dar sunt încă în curs de maturizare mecanismele de analiză a scenelor vizuale complexe, a fețelor.
Între 5 și 7 ani continuă procesul de maturizare al mecanismelor mai sus amintite, prin mielinizarea continuă a conexiunilor și modificarea densității sinapselor din cortexul prefrontal.
Un exemplu de percepție diferită a copiilor față de adulți îl aduce un studiu care a evidențiat, prin comparație, cum văd cele două categorii diferit lumea. Acesta a urmărit cum combină adulții și copiii perspectiva (decelabilă și cu un singur ochi) și profunzimea (dată de vederea binoculară) în integrarea informației vizuale. Rezultatele au evidențiat că utlizarea împreună a celor două instrumente apare târziu în copilărie, în jurul vârstei de 12 ani.
La dezvoltarea normală a vederii contribuie atât dezvoltarea normală a sistemului vizual periferic, cât și experiența senzorială din mediul înconjurător. Aceasta din urmă este crucială, încă de la naștere, pentru o dezvoltare vizuală normală. Deficitul funcțional datorat unei dezvoltări vizuale deficitare, necorelat cu nicio anomalie structurală a ochiului sau căilor vizuale posterioare se numește ambliopie.
