Îți aduci aminte perfect prima oară când ai mințit: te uitai în ochii albaștri ai mamei tale și știai sigur că nu poți să-i spui adevarul, că tu ai spart vaza ei preferată, că tu ești acela rău de care își va aminti mereu ca fiind singurul vinovat pentru distrugerea obiectului pe care ea îl iubea atât de mult. Așa că ai mințit și ai dat vina pe pisică. Te-a cuprins atunci o agitație cumplită de parcă toata lumea știa că tu ai fost.
Ai continuat să minți: nu puteai să spui că ai luat nota patru la matematică, că vei pleca la munte cu colegii de liceu, că n-ai nici o experiență profesională, că nu vrei să te însori, că bei zilnic, că îți urăști copiii și nevasta și că ai vrea să pleci de acasă și să nu te mai întorci. După fiecare minciună, agitația aceea teribilă parcă scădea din ce în ce mai mult în intensitate.
Creierul uman are capacitatea uimitoare de a se adapta minciunii(self-serving dishonesty) printr-un mecanism neural complex. Oamenii percep minciuna ca o încălcare a normelor lor morale, ceea ce declanșează în mod normal reacții emoționale complexe, menite să le limiteze această tendință de a denatura faptele. În lipsa acestor reacții emoționale, oamenii vor minți flagrant. Probabil îți aduci aminte de faimosul test poligraf? Acesta surpinde tocmai mecanismul fiziologic din spatele unui comportament imoral.
Cercetătorii din Marea Britanie au descoperit, utilizând studii de rezonanță magnetică nucleară, că principala noastră instanță morală este amigdala cerebrală , o structură localizată medial de lobul temporal. În mod normal, această structură subcorticală este responsabilă atât pentru producerea fricii, cât și a plăcerii. În cazul în care, individul minte din ce în ce mai des, amigdala cerebrala se desensibilizează și nu va mai reacționa la un astfel de comportament prin declanșarea unei reacții emoționale. E cumva o pantă periculoasă:ceea ce începe cu faimoasele minciuni nevinovate “little white lies” poate sfârși prin deviații morale care vor genera consecințe devastatoare asupra vieții personale sau sociale.
Acest mecanism neuronal e valabil pentru minciunile menite să aducă un beneficiu celui care le utilizează. Minciuna care ar favoriza o cauză socială este mai acceptabilă moral și nu se supune acestui mecanism de escaladare.
Există persoane care au o inclinație nativă spre minciună(prolific liars), ei constituind conform studiilor cam 5% din populație. Profesorii de la Universitatea din Oakland alcătuiesc profilul mincinosului patologic: e bărbat cel mai probabil, ocupă o poziție managerială, își minte constant soția și copiii și probabil a fost neglijat afectiv de părinți. Motivul pentru care minte e că el crede că numai astfel își atinge succesul material și social la care aspiră. La capătul opus este cel care spune 100% adevarul, o asemenea persoană fiind probabil sancționată de comunitatea umană datorită lipsei de tact în a-și exprima părerile, fără a ține cont de sentimentele celorlalți.
În concluzie, dacă minți tot timpul și te intrebi de ce te apuci de băut încă de dimineață, de ce nu mai dormi noaptea, de ce nu ai nici un prieten real și te ocolește lumea că nu ești de încredere, de ce nu mai ai nici o plăcere și viața ta perfect construită pe rețelele sociale e un chin, află că ești o victimă, propria ta victimă, a celui care a mințit, când trebuia să spună adevărul.
